CCR: Care este durata maximă a arestului la domiciliu în faza camerei preliminarii?

  • avocat Madalina Moceanu
Featured image

Prin Decizia nr. 486/30.06.2016 (decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 997/12.12.2016), Curtea Constituţională a României (CCR), cu unanimitate de voturi, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de M.L. în Dosarul nr. 1.192/273/2015/a5 al Tribunalului Caraş-Severin şi a constatat că dispoziţiile art. 222 alin. (12) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Care a fost obiectul excepţiei de neconstituţionalitate analizate de CCR?

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-au constituit dispoziţiile art. 222 alin. (12) din Codul de procedură penală şi care are următorul cuprins:

"În procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, măsura arestului la domiciliu poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Dispoziţiile art. 239 se aplică în mod corespunzător."

Prevederile art. 239 din Codul de procedură penală au următorul cuprins:

"(1) În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.

(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data sesizării instanţei de judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, şi, respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când faţă de acesta s-a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii sau în lipsă.

(3) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (1), instanţa de judecată poate dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condiţiile legii."

Cum și-a motivat autorul-în esență- excepţia de neconstituţionalitate?

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut de catre autorul acesteia că, deşi prevederile art. 222 din Codul de procedură penală au fost modificate prin OUG nr. 24/2015, ca urmare a pronunţării de către CCR a Deciziei nr. 361/07.05.2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419/12.06.2015, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 222 din Codul de procedură penală, în forma în vigoare la acea dată, pentru motive similare cu cele invocate în prezenta cauză, textul criticat păstrează viciul de neconstituţionalitate, în sensul neprevederii duratei maxime pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu în faza camerei preliminare.

S-a susţinut că lipsa prevederii acestei durate este de natură a nu asigura un just echilibru între interesul individual şi cel privat.

S-a aratat că măsura arestului la domiciliu restrânge libertatea individuală, libera circulaţie şi dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, iar posibilitatea dispunerii ei pentru o perioadă nedeterminată, în etapa camerei preliminare, încalcă prevederile constituţionale ale art. 53.

S-a susţinut că dispoziţiile art. 222 alin. (12) din Codul de procedură penală prevăd durata maximă pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, fără a specifica exact care este durata maximă a acestei măsuri în etapa camerei preliminare.

S-a mai aratat că dispoziţiile art. 239 din Codul de procedură penală sunt, în realitate, inaplicabile în cauză, întrucât, pe de o parte acestea se referă doar la faza judecăţii în primă instanţă, iar, pe de altă parte, fac referire la un termen de 5 ani, în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut ca durata procedurii în camera preliminară să fie de maximum 60 de zile.

S-a susţinut că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală, art. 25 cu privire la libera circulaţie, art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată şi art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Care au fost motivele pentru care CCR a decis că excepţia de neconstituţionalitate respectivă este neîntemeiată?

(....) Examinând excepţia de neconstituţionalitate, CCR a constatat că prin Decizia nr. 217/12.04.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459/21.06.2016, paragrafele 18-20, prin care a statuat că, deşi procedura în camera preliminară este o fază distinctă de faza de urmărire penală şi faza de judecată, obiectul său, astfel cum este consacrat de art. 342 din Codul de procedură penală, este situat în timp între două momente procesuale, şi anume cel al sesizării instanţei de judecată prin rechizitoriu şi cel al dispunerii începerii judecăţii pe fond.

Totodată, CCR a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 239 alin. (1) din Codul de procedură penală referitor la durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în primă instanţă, "durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani." Or, ţinând seama de aceste prevederi coroborate cu alin. (2) al art. 239 din Codul de procedură penală, CCR a constatat că susţinerile invocate de autorul excepţiei sunt neîntemeiate, deoarece, dimpotrivă, termenele mai sus arătate "curg de la data sesizării instanţei de judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, şi, respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când faţă de arestat s-a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii sau în lipsă".

Cu alte cuvinte, CCR a constatat că, în cazul în care măsura arestării preventive a fost luată şi prelungită succesiv în faza de urmărire penală, iar ulterior a fost întocmit rechizitoriul, atunci durata totală a măsurii în prima fază a procesului penal nu poate fi mai mare de 180 de zile - a se vedea art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală -, iar ulterior de la data sesizării instanţei de judecată, deci din momentul trecerii cauzei în procedura de cameră preliminară, curge termenul prevăzut de art. 239 alin. (1) din acelaşi cod, care are în vedere atât procedura de filtru, cât şi judecata în primă instanţă.

În consecinţă, CCR a constatat că dispoziţiile legale criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 23, art. 25 şi art. 26. 

CCR a reţinut că atât soluţia, cât şi considerentele Deciziei nr. 217/12.04.2016 sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză. Având în vedere aceste considerente, CCR a constatat că susţinerile autorului excepţiei conform cărora dispoziţiile art. 222 alin. (12) din Codul de procedură penală prevăd durata maximă pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, fără a specifica exact care este durata maximă a acestei măsuri în etapa camerei preliminare, iar prevederile art. 239 din Codul de procedură penală sunt, în realitate, inaplicabile în prezenta cauză, sunt neîntemeiate. 

Pentru aceste motive, CCR nu a putut reţine încălcarea prin textul criticat a normelor constituţionale invocate de autorul excepţiei (....).

Despre Autor:

Mădălina Moceanu
Avocat Baroul Bucureşti
Specialist cu o experienţă de peste 17 ani în domeniul dreptului. Autoare/coautoare de cărţi de specialitate în domeniul dreptului: drept comercial/dreptul afacerilor, dreptul muncii, drept civil, drept administrativ, drept penal, drept imobiliar, insolvenţa comercială etc.

«Articolul anterior Articolul următor»